Proiecții în Istoria Viitoare: Recurențe într-un spațiu antifonic
03 Decembrie 2021 06 Ianuarie 2022

Pornind de la ideea proiecțiilor într-o istorie viitoare și de la gestul lui Pierre Schaeffer și Pierre Henry (Symphonie pour un Homme Seul), un exemplu timpuriu al muzicii concrete, am început să ne gândim la această expoziție ca la un sunet. Ne întrebăm cum poate acesta să producă un ecou în contextul actual (sau contextul care va veni), având nevoie de un mediu care să-l reflecte.

„The lone man had to find his symphony within himself, not by simply thinking up music in the abstract but by being his own instrument. A lone man possesses much more than the twelve notes of the trained voice. He shouts, he whistles, he walks, he punches, he laughs, he groans. His heart beats, his breathing accelerates, he pronounces words, calls out, and others call in reply. ”

− Pierre Schaeffer, „In Search of a Concrete Music” (University of California Press, 2012)

Am ajuns la o analogie între proiecție și ecou, uitându-ne atât în față cât și în urmă. Simțindu-ne aruncați în scena culturală locală (un efort similar cu orientarea în lume) încercăm, cu fiecare următor pas, să înțelegem activitatea culturală dinaintea noastră, din ultimii 30 de ani, o mare parte pe care nu am trăit-o direct. Credem că este imposibil să continuăm o practică (fie ea artistică sau nu) sau să avem posibilitatea unei proiecții în viitor, fără să cunoaștem locul pe care acestea se construiesc. O observație generală, pe care o afirmăm și noi, este că sunetele produse de gesturile culturale rămân fără repercusiuni — instanțe suspendate în timp, fără trecut și fără viitor, sau cu efecte provizorii (întâlniri, conversații, proiecte temporare, etc.).

În cele din urmă, expoziția a ajuns să întrebuințeze două abordări și două subiecte interconectate: una foarte concretă care privește infrastructura (culturală) și una poetică care privește scena. Fiind conștienți că ceea ce ne-am propus este mult prea complex doar pentru privirea noastră și pentru contextul de față, sperăm că readucerea acestor subiecte în dezbatere publică poate oferi un început pentru contribuții critice și clarificări ulterioare.

Primul subiect urmărit are în vedere deficitul de infrastructură culturală publică, precaritatea inițiativelor independente non-profit, lipsa unei strategii de dezvoltare culturală care să implice întreaga scenă și lipsa platformelor de dezbatere. De aici recurența „începutului de la zero” și gesturile produse de absență, precum: instituția ca proiect personal/artistic, asumarea individuală a răspunderii de cercetare, arhivare etc., înlocuirea școlii[1] absente — aflată în blocaj și în stare de autoconservare.

Cel de-al doilea subiect a pornit din interogarea menționată mai sus, a ecoului declanșat de o acțiune culturală, dar și a deficitului de reacții critice sau de revolte publice. Și aici vorbim despre o formă de simfonie a oamenilor singuri, în care ne folosim ca propriul instrument (uneori și datorită lipsei unei infrastructuri), protestăm de unii singuri, mimăm că cineva ascultă, producem gesturi/sunete individuale în speranța că vor crea o formă de reacție (colectivă) sau chiar ajungem să contribuim la o liniște colectivă.

Toate aceste gesturi formează o structură informală care prezintă sau nu eforturi de armonizare și care, chiar dacă funcțională în ciuda resurselor limitate, încă nu a reușit să influențeze crearea unei infrastructuri publice și statornice care să nu dispară odată cu epuizarea inițiativei care o poartă în spate.

Alexandra Mereuți și Sebastian Danciu

 

[1] În sensul medieval al termenului, „care include toate instituțiile educaționale indiferent de nivel” (Notă la ediția în engleză a cărții Școala a murit. Eseu despre moduri alternative de educație, Everett Reimer).