Acțiunea s-a bazat pe dialogul public dintre criticul de artă Liviana Dan și artist. Discuția s-a purtat despre lucrările expuse în expoziția personală, despre statutul artistului într-un context în curs de schimbare, despre rolurile asumate sau neasumate etc… Pe parcursul dialogului, discuția protagoniștilor a fost bruiată de un „eveniment auxiliar”. Un asistent a adus un pește viu pe scenă, a plasat tava de argint cu peștele pe linia de demarcație a mesei. Menționez că suprafața mesei în partea criticului era acoperită cu catifea roșie, iar partea artistului a rămas neacoperită, cu un aspect rustic și urme de secreții gelatinoase. Zgomotele produse de agonia peștelui, amplificate, au intervenit în discuție ca niște „ghionturi” și au avut un efect emotiv asupra celor prezenți. Ca urmare a acestui mixaj sonor, discuția verbală a primit o altă conotație și o eventuală impresie că dialogul metafizic al artei tocmai acum moare pe uscat.